Fundamentul căsătoriei

În reflectările anterioare intitulate „Valoarea căsătoriei” am prezentat două puncte ale „reţetelor de aur” pentru construirea  unei căsătorii reuşite, fericite şi, în primul rând, temeinică dând posibilitatea dezvoltării legăturii şi a persoanelor care trăiesc în ea. Aceasta este recunoaşterea căsătoriei, ca cel mai important lucru în viaţă şi subordonarea tuturor activităţilor noastre, ca şi recunoaşterea soţului/soţiei ca cea mai importantă persoană pentru noi. Conţinutul textului de mai jos, cu toate că poartă alt titlu este continuarea textelor anterioare şi voi prezenta aici alte puncte din reţeta amintită.

Să începem reflectarea noastră cu spusele lui Isus: „astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Matei, 19,6). Afirmaţia de mai sus a Învăţătorului şi a Călăuzitorului nostru ne face să ne gândim: omul nu are dreptul să desfacă ceea ce a unit Dumnezeu. Nu este vorba aici despre sistemul de legi create de oameni care dă posibilitatea dezlegării căsătoriei.

Felul în care Dumnezeu uneşte soţii este o mare taină. Cu toate diferenţele de sex, de personalitate, de caractere, modelele aduse de acasă, Creatorul uneşte soţul şi soţia „într-un corp”. Acesta este unul dintre acele adevăruri care pot fi înţelese pe parcurs ce devin realitate. La fel trebuie să tratăm taina Euharistiei. În ea conţinutul relevat de Isus este greu de înţeles de către mintea omenească, Isus spune: „Faceţi aceasta în amintirea mea”!(L 22,19).

Se cuvine să realizăm acest adevăr, să participăm la el, fără a ne gândi prea mult la esenţa lui. La fel se cade să tratăm adevărul despre sacramentul căsătoriei, nu trebuie să-l înţelegem, ci să-l realizăm. Să nu pierdem timp şi efort cu explicaţii, ci să ne dedicăm acelor taine, să participăm la ele, să le facem să devină  realitate.

„Un singur trup” creat de femeie şi bărbat în momentul încheierii alianţei maritale cu Dumnezeu conţine în sine elementul unei taine, nedezvăluite până la capăt, în care nu este vorba despre a o înţelege, ci despre a o realiza.

Ce ar trebui deci să facă soţii pentru a nu se despărţi?

Da, soţii înşişi sunt cei care îşi distrug legătura lor conjugală. Nu factori exteriori sau alte persoane, ci ei înşişi. Iar aceasta nu provine din trădare sau părăsire, ci din lipsa de grijă faţă de ceea ce ocroteşte dezintegrarea. Desfacerea căsătoriei, a ceea ce Dumnezeu a unit este rezultatul desconsiderării sacralităţii uniunii conjugale. Esenţa căsătoriei se realizează prin angajamente concrete: rugăciunea comună a soţilor, mersul împreună la slujbă, purtarea verighetelor, sărbătorirea aniversării zilei de nuntă şi rugăciunea soţilor unul pentru celălalt, pe tot restul vieţii.

În acest articol ne preocupăm de prima dintre aceste practici enumerate – rugăciunea comună a soţilor. Marea parte a planetei crede în existenţa lui Dumnezeu. Nu există însă trăire sinceră a Fiinţei lui Dumnezeu fără  anumite comportări concrete. În afirmaţia „credincios, dar nepracticant” este cuprinsă o logică contradictorie din punct de vedere biologic.  O asemenea contradicţie este şi a avea poftă de viaţă şi a se dezvolta fără a furniza organismului ingredientele alimentare necesare. În cazul acesta contradicţia „credincios, dar nepracticant” ar putea suna cam aşa: „să trăieşti, dar să nu mănânci”. Fiecare persoană ce se consideră credincioasă trebuie să facă o faptă care să confirme actul credinţei. Trebuie să-şi asigure hrana spirituală, nu numai pentru a evolua, dar şi pentru a-şi menţine vie credinţa, pentru a recunoaşte Persoana lui Dumnezeu căreia poţi să te adresezi în momentele grele, atunci când metodele omeneşti eşuează.

Cine vrea să evolueze spiritual, să dezvolte relaţiile sale cu Dumnezeu se cuvine să acţioneze în aşa fel să se deschidă la harul Lui, la acea hrană spirituală atât de necesară vieţii.

Tot mai puternic se confirmă adevărul că aceasta este necesară nu numai pentru viaţa spirituală. Prezenţa lui Dumnezeu în conştiinţa omului este pentru el sursa puterii şi speranţei necesare în toate domeniile vieţii. Acea hrană necesară pentru dezvoltarea spirituală se consumă în mai multe feluri. Cea mai importantă este rugăciunea – deci dăruirea unui fragment de timp Domnului, în care îi adresăm gândurile noastre – în grup, în comunitate sau singuri. După încheierea sacramentului căsătoriei, viaţa spirituală „într-un singur trup” efectuată datorită acestei uniuni trebuie să ia viaţă în mod concret. Ca şi în cazul unei singure persoane forţa călăuzitoare este rugăciunea.

În perioada premaritală noi credincioşii ne rugăm singuri. În căsătorie, în special în această sferă, persoanele nu mai sunt singure, ci sunt îngemănate de Dumnezeu într-un mod greu de explicat din punct de vedere omenesc. Acest fel de îngemănare nu-l putem compara cu alte domenii ale vieţii. De exemplu, dacă simţim nevoia de a dormi ne culcăm singuri, cu toată legătura conjugală. Somnul  unuia dintre soţi nu acoperă această nevoie a celuilalt soţ. În schimb în sfera unităţii spirituale create de Dumnezeu sunt necesare activităţi care presupun apropierea fizică. Seara soţii îngenunchează unul lângă altul şi ca un „organism spiritual” îşi confirmă în faţa lui Dumnezeu că un astfel de mod de viaţă este complet dependent de Creator. Uniunea maritală conţine în sine un fond de putere şi posibilităţi greu de explicat. Este un secret ce durează mereu, ce face să se coboare în mod continuu harul nevăzut asupra soţilor. Folosirea acestui potenţial este posibil numai prin realizarea anumitor acţiuni clar trasate. Dumnezeu întotdeauna vrea să respecte autonomia şi libertatea. El aşteptă ca oamenii să se deschidă la harul său, să confirme această nevoie şi să fie pregătit să o primească.

O astfel de dependenţă intervine în cazul tuturor sacramentelor. Un mod temeinic de colaborare a soţilor cu Dumnezeu ce arată deschiderea lor la izvorul de har divin, ce se infiltrează în toate domeniile vieţii este rugăciunea maritală. În următoarele puncte ale acestei teme apar alte comportamente importante ale soţilor care vor să folosească toate posibilităţile ce reies din sacramentul legăturii lor. Cea mai importantă este rugăciunea zilnică comună. De multe ori am auzit afirmaţia: „Cunosc soţi fericiţi credincioşi care nu realizează practicile religioase în acest mod, nu se roagă împreună”. Sunt de acord că poate să fie aşa, dar uniunea lor, resimţită şi de copii provine, în principal, din potrivirea emoţională şi psihică. De asemenea, din diferenţa mare de caracter şi de interese. Soţii dezvoltă această legătură, dar se poate întâmpla că lipseşte fundamentul sau că este foarte slab.

Poate fi o casă foarte frumoasă, dar construită pe nisip:

„Aşadar oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte va fi asemenea cu bărbatul înţelept care şi-a construit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au năvălit peste casa aceea, dar ea n-a căzut, pentru că fusese construită pe stâncă. Însă oricine ascultă aceste cuvinte ale mele şi nu le împlineşte va fi asemenea cu bărbatul necugetat care şi-a construit casa pe nisip.

A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în casa aceea şi ea s-a prăbuşit. Iar prăbuşirea ei a fost mare” (Matei 7, 24-27).

Atunci (fie ca niciodată să nu se ajungă la aşa ceva, dar viaţa nu ne menajează) când apar experienţe grele de viaţă pierderea serviciului, a resurselor materiale, boala grea a unuia dintre soţi, moartea părinţilor sau a copilului, alte drame provocate de cataclisme sau accidente  - o astfel de uniune conjugală, aparent solidă poate ajunge la o şubrezire gravă importantă, poate slăbi şi uneori dezintegra. De aceea chiar în mod profilactic – a investi într-o profundă uniune conjugală, consolidarea fundamentului durabil trebuie efectuată în mod conştient şi sistematic cu înţelegerea faptului că soţii reprezintă „un singur trup”. Cu atât este mai important atunci când soţii se diferă foarte mult în privinţa caracterelor, intereselor, când nu simt aceeaşi putere intelectuală, psihică, sentimentală (ce este posibil după trecerea perioadei de farmec reciproc). În această situaţie un element foarte important al unirii şi al puterii (adesea singurul) poate deveni dezvoltarea conştientă a uniunii sufleteşti.  Atunci nu trebuie să ne gândim la ceea ce ne îndepărtează unul de altul sau la diferenţele ce ne despart. Este necesară numai dezvoltarea a ceea ce din natura uniunii conjugale leagă foarte durabil şi consolidează fundamentul ei.

Dacă soţii se deschid continuu la harul lui Dumnezeu – în special prin rugăciune comună – în mod conştient şi sistematic realizează şi alte acţiuni care reies din sfinţenia uniunii lor, atunci se pregătesc efectiv pentru momentele grele şi le va fi mai uşor de suportat.

Menţinându-se în uniune spirituală şi în Dumnezeu, resimţim puternic sprijin reciproc datorită rugăciunilor comune adresate lui Dumnezeu.

Adevărat vorbind nu este esenţial ce fel de rugăciune, ci să acţionăm aşa. 

Tradiţia noastră catolică este foarte bogată în cadrul rugăciunilor şi a cărţilor de rugăciune. Nu este greu să găseşti rugăciuni care să corespundă ambilor soţi. Trebuie numai să vrei.

Este uimitor faptul că până şi cercetările ştiinţifice confirmă faptul că în legăturile conjugale, în care soţii se roagă, nu apar divorţuri. Să privim rezultatele acestei cercetări conduse de socioloagă americană Mercedes Arzur Wilson:

1.         Uniunea numai civilă – se desparte o pereche din două: 50%;

2.         Căsătorie religioasă fără practică religioasă - se desparte o  pereche din trei: 33%;

3.         Căsătorie religioasă şi participarea la Sfânta slujbă: se desparte o pereche din 50: 2%;

4.         Căsătorie religioasă, participarea la Sfânta slujbă duminica şi rugăciune zilnică comună: se desparte o  pereche din 1429, deci numai 0,07%.

Meczysław Guzewicz