Istoria Maramei de la Manoppello

Cea mai veche legendă numită camuliană, provenită din sec. al VI-lea, vorbeşte despre portretul feţei lui Cristos care a ajuns la Constantinopole în anul 574 în mica localitate Camuliană de lângă Edessa.

În textul provenit din sec. al VI-lea din Tibilisi citim că Maica Domnului după Înălţarea Fiului Său a păstrat imaginea de pe pânză care a luat fiinţă în mormântul Domnului Isus. A primit această imaginea de la Dumnezeu Însuşi pentru a se putea ruga uitându-se la chipul Fiului Său. O altă legendă cu ajutorul căreia s-a încercat să se explice apariţia miraculoasă a imaginii feţei lui Isus vorbeşte despre regele Edessei, Abgar, care s-a îmbolnăvit de lepră şi care printr-un sol l-a rugat pe Isus să vină la Edessa să-l vindece. Domnul Isus nu s-a dus la el ci numai i-a trimis o scrisoare cu imaginea Sa imprimată pe voal. Când regele Abgar a văzut Chipul Divin al lui Isus a fost vindecat imediat de lepră.

În schimb, legenda care aminteşte gestul Sf. Veronica care I-a şters Faţa lui Isus în timpul Căii Crucii a luat fiinţă, după câte se pare, în evul mediu şi a fost următoarea încercare de explicare a apariţiei acestui portret miraculos. Pe voal nu s-au găsit urme de sânge, în plus se spune că nu a existat o femeie cu numele de Veronica.

Când vorbim despre Marama Veronicăi trebuie să reţinem că este vorba numai despre o denumire a voalului din mormântul lui Isus.

Numele „Veronica” provine din cuvintele latino-greceşti vera eikon – „portret adevărat”. Marama Veronicăi a ajuns la Roma în secolul al VIII-lea şi a fost păstrată în Capela Sf. Veronica din Bazilica Sf. Petru. În anul 735 este menţionat în cronica papală că în timpul unei procesiuni Papa Stefan al II-lea a purtat desculţ Chipul lui Cristos, nepictat de mână omenească. Această relicvă s-a numit „prima icoană”, „Giulgiul de la Camulia”, „Medalionul din Edessa”. Toţi erau convinşi că portretul Chipului lui Cristos nu a fost pictat de mână omenească, de aceea l-au numit acheiropoietos. Cu siguranţă aceasta este cea mai cunoscută relicvă care s-a păstrat în Bazilica Sf. Petru.

Marama Veronicăi a adus la Roma o mulţime de pelerini, iar semnul lor de recunoaştere erau mici portrete cu Chipul Divin asemănător celui de pe Voal.

Papa Inocenţiu al III-lea a introdus în anul 1208 obiceiul de sărbătorire, a Maramei Sf. Veronica, printr-o procesieune purtată în  prima duminică după Epifania de la Bazilica Vaticanului la Biserica Sf. Duh din Sassia. Ceremonia se termina cu împărţirea pomenii de câte 3 denari (pentru pâine, vin şi carne) pentru cei mai săraci locuitori ai Romei. Dante Aligheri (1265-1321) scrie în Vita nuova că o mulţime de oameni veneau să vadă imaginea Chipului lui Isus de pe Voalul Veronicăi. De asemenea în Comedia divină de mai multe ori scrie despre Marama Veronicăi subliniind că ea dezvăluie faţa lui Dumnezeu. Punctul culminant al Comediei divine este scena în care pelerinul ajuns în cer stă în faţa lui Dumnezeu care mai întâi i se dezvăluie ca o lumină, foarte puternică, iar în centrul ei îi apare înainte faţa lui Cristos.

Această scenă l-a inspirat pe Papa Benedict al XVI-lea să scrie prima sa enciclică: „Dumnezeu este iubire”. La fel şi un alt poet italian Francesco Petrarca (1304-1374) scrie despre Chipul Divin de pe Marama Veronicăi în Familiari canzoniere.

Sfânta Brigita a Suediei, care a participat la aniversarea Anului Jubiliar 1350, scrie despre adevăratul Chip a lui Cristos care a fost imprimat pe „Năframa Veronicăi”. Importanţa acestei mari relicve o relevă şi faptul că noua construcţie a Bazilicii Sf. Petru în 1506 a început în locul în care a fost depusă piatra de temelie, de la construirea unei puternice coloane în interiorul căreia şi-a găsit locul cel mai important tezaur al Vaticanului – dedicat păstrării „Adevăratului Chip al lui Cristos”. Pe această coloană  numită „Sfânta Veronica de la Ierusalim” şi astăzi se găseşte inscripţia latină: „Pentru cinstirea vrednică a maiestuozităţii portretului Mântuitorului, întipărit pe Marama Veronicăi, Papa Urban al VIII-lea a construit şi a decorat acest loc în Anul Jubiliar 1525.”

Profesorul Heinrich Pfeiffer de la Universitatea Gregoriană a cercetat timp îndelungat Marama Veronicăi din punct de vedere al istoriei artei şi bazându-se pe cele mai vechi izvoare creştine. Aceste cercetări au arătat că portretul de la Manoppello este unicul model al tuturor portretelor ce prezintă Chipul lui Cristos.

La aceste cercetări l-au dus descoperirea măicuţei Blandina Paschalis Schlömer, călugăriţă trapistă germană şi pictoriţă de icoane, care după studii îndelungate, de ani de zile, a demonstrat că faţa de pe Giulgiul de la Manoppello se suprapune întocmai cu reflectarea feţei de pe Giulgiul de la Torino.

Pe toate copiile oficiale ale Maramei Veronicăi provenite din sec. al XV-lea şi anterioare apare aceeaşi Faţă a lui Isus cu pupilele deschise, cu păr lung, barbă, nas proeminent, iar gâtul şi urechile acoperite. Pe Veronica au pictat-o cei mai mari pictori ai Europei: Jan van Eyck, Hans Memling, Robert Camping, Andrea Mantegna, Dirk Bouts.

Până la începutul sec. al XVII-lea toţi marii maeştri ai penelului l-au pictat, pe Isus cu ochii deschişi luând ca model Faţa Sfântă care actual se găseşte la Manoppello.

Încă din anii, 1618 şi 1620 în reproducţiile lucrării Opusculum de Sacrosanto Verinicae Sudario avându-l ca autor pe notarul Jacop Grimaldi care la ordinul papei a efectuat inventarul amănunţit al întregului tezaur al Bazilicii Sf. Petru, în pagina de titlu a se afla  Faţa Sfântă de pe „Marama Veronicăi”, exact aşa cum se întâlnea în portretele pictate până atunci. În schimb, pe reproducerea de pe Opusculum, din 1635, apare deja cu totul altă Faţă a lui Cristos – adică cu ochii închişi.

Un punct de răscruce radical în pictura portretului lui Cristos s-a produs după sfinţirea noii Bazilici Sf. Petru în anul 1626 de către Papa Urban al VIII-lea.

În acest timp în locul feţei lui Isus în viaţă a apărut portretul lui Isus mort cu ochii închişi. După anul 1620 în iconografia creştină a avut loc o adevărată revoluţie. În cartea Chipul Divin. Giulgiul de la Manoppello, Paul Badd presupune că aproximativ în această perioadă a fost furată din Bazilica  Sf. Petru, Marama autentică a Veronicăi, iar în locul ei a fost depusă imaginea Chipului mort al lui Isus. La începutul anului 1616 se vorbea despre dispariţia Maramei Veronicăi, păstrată din secolul al VIII-lea în Bazilica Vaticanului. Se presupune că ultima oară Papa Paul al V-lea a ţinut în mâinile sale Marama autentică a Veronicăi, în timpul sărbătoririi procesiunii din 25 ianuarie 1606. Dar să fi fost oare adevărata Maramă?

În anul 1617 Papa Paul al V-lea a interzis executarea oricăror reproduceri ale Maramei Veronicăi, fără aprobarea şi autorizarea Vaticanului.

Unii istorici presupun că furtul Maramei a avut loc cu mult înainte, când armata lui Carol al V-lea a cucerit Roma pe data de 14 mai 1527, Papa Urban al V-lea a trimis atunci o scrisoare prinţesei din Orvieto, în care o informa despre faptul că în Bazilica Vaticanului, în faţa altarului, au pierit 500 de bărbaţi, sfintele relicve au fost împrăştiate, iar o parte din ele arse. Alţii afirmă că Giulgiul a fost furat şi transmis prin diferite taverne romane, nimeni nu şi-a dat seama că era vorba despre Marama Veronicăi. În cartea Istoria Papilor susţin acest lucru istoricii germani Gustav Drooysen şi Ludwig von Pastor.

Papa Clemens al VII-lea în anul 1528 a dat o ordonanţă specială cu scopul de a recupera toate relicvele furate şi a le aduce înapoi la Bazilica Vaticanului. Într-o
 solemnă procesiune ce a avut loc pe data de 26 noiembrie 1528 relicvele recuperate au fost aduse de la Biserica Sf. Marcu la Vatican. Printre multele relicve nu a fost greu să se pună şi un Giulgiu fals. Nu se ştie însă când de fapt a dispărut

Marama Veronicăi din Bazilica Sf. Petru – în timpul luptei pentru Roma din 1527 sau la începutul sec. al XVII-lea.

În tezaurul Bazilicii Sf. Petru se află o ramă veche veneţienă cu două geamuri de cristal sparte, între care a fost păstrat Marama Veronicăi, până în sec. al XVI-lea sau al XVII-lea. La această ramă se potriveşte exact Marama de la Manoppello.

Paul Badd susţine faptul că în colţul drept al ramei Maramei de la Manoppello se află o bucăţică  groasă de cristal. Aceasta este dovada geamurilor sparte şi a furtului preţioasei relicvei. Ancheta jurnalistică pe care o conduce Badd se sprijină pe studiile amănunţite ale oamenilor de ştiinţă, profesorii: Pfeiffer, Rescha, Thiermeyer, precum şi măicuţa Blandina au dus la o descoperire senzaţională, că în biserica de la Manoppello se află Marama Veronicăi care în împrejurări  necunoscute a fost furată de la Roma în anul 1608, în timpul noii construcţii a Bazilicii Sf. Petru.

Prof. Pfeiffer este convins că portretul Sfântului Chip de pe Marama de la Manoppello a luat fiinţă în mormântul lui Cristos, în timpul Învierii Domnului. Marama a fost pusă pe Giulgiu pe locul feţei.

Pe Giulgiul de la Torino s-a imprimat reflectarea care este negativul lui Isus mort iar pe Maramă – pozitivul în momentul Învierii.

Atunci când cele două portrete Giulgiul de la Torino şi Chipul de la Manoppello se suprapun se poate vedea că sunt identice. Este acelaşi Chip şi trebuie presupus că imaginile de pe Giulgiu şi de pe Maramă au luat loc în momentul Învierii. Aceste sunt singurele reprezentări ale Chipului lui Isus din lume, nepictate de mână omenească, aşa - numitele acheiropoietos.

În anul 1645, călugărul capucin Donato da Bomba a redactat istoria portretului miraculos a Chipului lui Cristos de la Manoppello. Acest manuscris este păstrat în arhiva capucinilor din regiunea Aquila.

Din manuscris aflăm că în anul 1506 în Manoppello locuia dr. Antonio Leonelli. Într-o zi acesta vorbea cu nişte cunoscuţi în piaţa din faţa bisericii, când la un moment dat un pelerin necunoscut a venit la el şi l-a rugat pe doctor să intre împreună în biserică pentru că doreşte să-i arate ceva important. În biserică acel tainic pelerin i-a înmânat doctorului un pachet. Când Leonelli l-a deschis a văzut minunatul portret al Chipului Domnului Isus.

Când însă a vrut să-i mulţumească călătorului pentru alesul dar şi să-l ospăteze în casa lui a observat că omul dispăruse fără urmă.

Căutarea pelerinului în oraş, precum şi în împrejurimi a rămas fără folos. Leonelli a construit în casa sa un altar, în care a instalat Portretul Sfânt al lui Isus, totodată asigurându-l contra furtului. Împreună cu familia se ruga zilnic în faţa icoanei. După moartea doctorului rudele s-au certat mulţi ani pentru împărţirea averii. Una dintre rude, soldatul Pancrazio Petrucci, a intrat în casa lui Leonelli şi a furat preţiosul portret. Când după  câţiva ani Pancrazio s-a găsit în închisoare în localitatea Chiti având nevoie de bani, pentru plata amenzii, i-a cerut soţiei să vândă portretul.

Cumpărătorul a fost doctorul Antonio De Fabritis de la Manoppello care ascultându-şi glasul interior a donat această preţioasă relicvă capucinilor în anul 1638 pentru ca toţi creştinii să aibă acces la ea şi să o cinstească cum se cuvine în biserica de la Manoppello. În anul 1750 capucinii au decis ca în fiecare a 3-a duminică a lunii să celebreze Sfântul Chip.

Prof. Pfeiffer pune însă la îndoială veridicitatea acestei istorii susţinând că Voalul de la Manoppello a ajuns acolo abia în sec. al XVII-lea, iar această istorie a fost inventată pentru a încurca Vaticanul în căutarea relicvei pierdute.

A rămas aşadar o enigmă drumul portretului prin veacuri până a ajuns la Manoppello. Nu se poate stabili definitiv dacă a fost furat din Bazilica Vaticanului la începutul secolului al XVI-lea  sau al XVII-lea. Oricum pentru toţi oamenii de bună credinţă rămâne cea mai preţioasă relicvă creştină, alături de Giulgiul de la Torino. Cunoscutul teolog Bruno Forte, care este arhiepiscopul diecezei Chieti, a declarat anul 2006 Anul Marelui Jubileu al sanctuarului Sfântului Chip de la Manoppello. La 1 septembrie 2006 a venit în pelerinaj la acest loc Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea. Tot mai mulţi credincioşi vin la Manoppello pentru a da cinstire Mântuitorului, pentru a simţi
 privirea Lui plină de iubire.

„Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, Fiul care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (I. 1,18).

Preot M. Piotrowski  TChr

Surse: 1. Paul Badd: Chipul Divin. Giulgiul de la Manoppello, Polwen, Radom 2006; 2. saverio Gaeta: Il Volto Risorto, Familia Cristiana, 2005; 3. Interviuri luate de Leszek Dokowicz lui Paul Badd, măicuţei Blandina Paschalis Schlömer, prof. Thiermeyer şi prof. Resch.