Sublima relicvă a Învierii

Klaus Berger, profesor în teologia Noului Testament la Secţia de Teologie Evanghelică a Universităţii din Heidelberg, unul dintre cei mai cunoscuţi biblişti germani, autor a numeroase publicaţii, a scris în ediţia germană a revistei “Focus” că „imaginea feţei lui Isus de la Manoppello este prima pagină a Evangheliei. Evanghelia este textul pe care-l prefaţează acest portret al Învierii (...).

După tradiţia evreiască pentru a dovedi ceva în faţa judecătoriei trebuiesc aduşi doi martori. Iar aici avem doi martori – Ioan şi Petru şi de asemenea două dovezi – două bucăţi de pânză: Giulgiul de la Torino şi Chipul de la Manoppello.

Prin urmare, două dovezi materiale ale Învierii. Învierea este un fapt şi nu o metaforă teologică. Învierea este o realitate şi despre ea vorbeşte portretul de la Manoppello”. Înmormântarea trupului rănit şi însângerat cerea, conform tradiţiei evreieşti, folosirea multor pânze şi voaluri. Din gura şi nasul lui Cristos muribund a curs din abundenţă sânge. Cineva dintre cei care priveau lângă cruce răstignirea i-a tamponat cu un ştergar de in faţa. Hemoragia era atât de abundentă că a trebuit ca ştergarul să fie împăturit şi încă o dată atinsă faţa. Această pânză de dimensiune de 855 pe 525 mm cu pete de sânge abundente şi lichid celular s-a păstrat până azi, iar din secolul al VIII-lea se află în posesia celui mai vechi tezaur din Spania – catedrala din Oviedo. Cercetările ştiinţifice afirmă că această ţesătură de in provine din secolul I al e.n. Ea este un sudarion, adică un ştergar cu care se ştergea faţa mortului după obiceiul evreiesc.

Dispersarea petelor de sânge care se găsesc pe pânza de la Oviedo corespunde total cu reflectarea chipului de pe Giulgiul de la Torino. Pe ambele pânze se află grupa AB provenită  de la acelaşi Om.

După desprinderea trupului lui Isus de pe cruce a fost mai întâi învelit într-un
 giulgiu de in, lung de 4 metri (sindon). S-a procedat conform obiceiului evreiesc  pentru a nu atinge trupul cu mâinile goale şi a nu se vărsa sângele.

De asemenea, pentru a nu permite Mortului să deschidă gura i s-a legat capul cu o altă pânză numită pathil, care la rândul ei este păstrată în localitatea Cahors din sudul Franţei.

Apoi trupul aflat în giulgiu a fost înfăşurat şi legat cu pânze late (othonia) de-a curmezişul, iar deasupra s-au vărsat din abundenţă În interior şi în exterior, uleiuri şi mirodenii.

În felul acesta înfăşurat şi legat ca un cocon, corpul lui Isus a fost depus în mormânt şi acolo pe capul Lui s-a pus voalul de byssus.

În evanghelia Sfântului Ioan citim despre pânzele găsite goale în mormântul Cristos. Conform acestei relaţii Petru şi „celălalt discipol” au alergat devreme dimineaţa la mormânt, dar „celălalt discipol” a ajuns acolo înaintea lui Petru: „Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat.

A venit apoi şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut” (I 20, 5-8).

Cunoscutul expert în limba greacă  Antonio Persili  în cartea Sulle trace del Risorto (Tivoli, 1988) folosind experienţa altor exegeţi şi părinţi ai Bisericii (Cirila din Ierusalim şi Ciril din Alexandria) propune corectarea fragmentului din evanghelia Sf. Ioan (20, 5-8): „ Ioan când s-a aplecat a văzut zăcând nemişcat giulgiul, iar ştergarul ce-I acoperise capul nu era căzut ca giulgiul, într-un loc era ridicat, rămas în poziţia în care fusese înfăşurat.”

Apostolul Petru văzând neatinsă pânza de înmormântare, prin care a ieşit trupul adorat al lui Isus a crezut în actul Învierii, cu toate că nu văzuse încă Înviatul.

Noua realitate umană a lui Isus prin Înviere a devenit inefabilă. „În el locuieşte  toată plinătatea dumnezeirii trupeşte” (Col. 2,9).

Pânza de înmormântare, în care fusese învelit trupul lui Isus, după Înviere a căzut. Numai în locul capului şi-a păstrat forma neatinsă, pentru că înainte fusese udată cu sânge şi mirodenii, iar după uscare a devenit tare ca un carton. Se consideră că deasupra capului lui Isus zăcând în mormânt, legat bine cu pânze mortuare, a fost depus voalul de mătase de mare – ca semn de respect neţărmurit. Această relicvă inestimabilă se află astăzi la Manoppello.

Evanghelistul Ioan printre 6 expresii care desemnează actul vederii a folosit cuvântul „eiden” – „a văzut şi a crezut” (I. 20,8). Acest cuvânt arată faptul că nu numai vede dar şi înţelege. Sfântul Ioan a dorit în acest mod să sublinieze cu tărie că atunci când a văzut forma giulgiului a înţeles că trupul lui Isus într-un mod inexplicabil a trecut prin giulgiul mortuar, deci a trebuit să învie. De aceea când Sf. Ioan a văzut în mormânt forma pânzei imediat a crezut în Învierea lui Isus.

Cristos înviind ne-a lăsat un semn special al Pătimirii, Morţii şi Învierii – prin imprimarea întregului său corp pe giulgiul mortuar, cu o lungime de 436 cm pe 110 cm, în care a fost învelit trupul Său.

Pe giulgiu este reflectat, ca într-o fotografie, negativul tridimensional al feţei şi spatelui, iar numeroasele urme de sânge de grupă AB sunt pozitive. Portretul este din punct de vedere anatomic perfect, iar ştiinţa actuală nu poate elucida această enigmă. Trupul trebuie să fi trecut prin giulgiu, căci nu există nici o urmă de desprindere iar crustele sângeroase şi structura ţesăturii sunt nemişcate.

Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea a numit Sfântul Giulgiu de la Torino : „Martorul special al Pascăi: Pătimirii, Morţii şi Învierii” (13.04.1980).

„Pentru omul credincios – spune Ioan Paul al II-lea – este esenţial faptul că Giulgiul este oglindirea Evangheliei (...). Giulgiul este semnul, cu adevărat ieşit din comun, ce ne trimite la Isus, adevăratul cuvânt al Domnului”... (24.05.1998).

De asemenea, Isus înviind a lăsat reflectarea chipului său pe Giulgiul de la Manoppello. Se poate admite că în timpul învierii lui Isus a avut loc un tainic proces radioactiv care a făcut să se imprime imaginea feţei pe voalul transparent şi subţire de mătase de mare, aşezat pe faţa lui Isus. Oamenii de ştiinţă consideră că un astfel de gen de lucrare a făcut să se imprime faţa şi spatele corpului pe Giulgiul de la Torino. Totul arată că Însuşi Domnul Întruchipat ne-a lăsat două portrete tulburătoare ale Chipului său divin: primul pe Giulgiul de la Torino, iar al doilea pe Voalul de la Manoppello. Amândouă înscrie un moment culminant în istoria omenirii în care s-a desăvârşit învingerea lui satana, a păcatului şi a morţii. Fiul Domnului devenind un om adevărat putea ca Divinitate să ia asupra umanităţii sale toate păcatele oamenilor: „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Is. 53,4). Din faptele fiecăruia a luat toate păcatele şi moartea.

Singur fiind fără păcat a simţit ce cumplită suferinţă este păcatul. În cea mai mare suferinţă, în cea mai grea încercare din timpul pătimirii şi morţii pe cruce, Isus a ascultat întocmai voia Domnului, în acest fel a învins păcatul, moartea primind de la Tatăl darul învierii vieţii.

Imaginea feţei pe Năframa de la Manoppello, precum şi reflectarea feţei şi a spatelui trupului pe Giulgiul de la Torino nu a luat fiinţă ca urmare a contactului direct al corpului cu pânza, ci datorită intervenţiei divinităţii în timpul Învierii lui Cristos.

Am primit astfel înregistrarea miraculoasă a următoarelor etape de adorare a naturii umane a lui Cristos. Pe Giulgiul de la Torino s-a imprimat imaginea trupului lui Isus mort, dar în momentul de începere a procesului de adorare, corpul începea să emane o tainică energie care cu o neobişnuită precizie a făcut să se expună pe pânză imaginea întregului corp în negativul fotografiei.

În schimb pe Năframa de la Manoppello s-a imprimat faţa lui Isus în viaţă în pozitivul optic încă înaintea încheierii procesului adorării Lui, deoarece pe faţă se văd urmele rănilor şi umflături.

Atunci când vedem pentru prima oară Chipul de la Manoppello putem fi dezamăgiţi pentru că nu este atât de frumos pe cât ne-am aşteptat.

Trebuie să fim însă conştienţi că aceasta este chipul lui Isus înviind, deci înainte de a fi adorat. Frumuseţea lui Isus Înviat depăşeşte cu mult aşteptările noastre. Vom putea să Îl privim şi să ne bucurăm cu El abia în cer. Chipul de la Manoppello este faţa lui Isus înviind, în momentul trecerii Lui din moarte spre viaţă.

S-a produs atunci o metamorfoză completă a corpului lui Isus, maltratat în timpul pătimirii şi prin moartea pe cruce care de bunăvoie a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre (...) N’avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n’avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obicinuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu l-am băgat în seamă” (Is 53, 5.2b-4).

Chipul de la Manoppello este faţa lui Cristos  înviind purtând încă urmele pătimirii, deci în procesul de adorare, de metamorfoză completă, „(...) trebuie să se îmbrace în neputrezire şi această fiinţă muritoare trebuie să se îmbrace în nemurire” (1 Cor., 15,53). Chipul divin de la Manoppello face impresia că a fost pictat cu lumină, îşi schimbă expresia în funcţie de unghiul din care-l priveşti şi de felul iluminării. Numai în lumina soarelui arată adevărata înfăţişare a Domnului.

Cea mai veche denumire a portretului este acheiropoietos, ce arată că nu a fost executat de mână omenească, prin urmare este opera Divinităţii. Chipul de la Manoppello ne descoperă adevăratul Chip al lui Dumnezeu. Domnul ne-a lăsat acest portret clar al întruchipării, al morţii şi al Învierii Sale. Prin acest portret în mod cert a confirmat că a devenit om adevărat, că a luat asupra Sa suferinţele şi păcatele noastre, că într-adevăr a murit şi a înviat, pentru a ne elibera de păcat şi de moarte şi pentru a ne conduce la fericire deplină în cer.

Chipul divin de la Manoppello este într-adevăr o relicvă sublimă a Învierii Domnului. Cea mai importantă sarcină a Lui este de a ne arăta nouă tuturor prezenţa autentică a Persoanei înviate în taina euharistică. „Ostia euharistică” este „pâinea giulgiului”, „în care se ascunde Domnul” – scria Sf. Toma de Aquino.

Euharistia este tezaurul nostru cel mai mare, căci este Însuşi Isus care doreşte să împartă cu noi Învierea vieţii Sale, să însănătoşească toate bolile noastre
 sufleteşti şi trupeşti.

Aşa a vorbit Domnul Isus Sfintei Faustina: „Doresc să mă unesc cu sufletele omeneşti; desfătarea Mea este de a mă uni cu sufletele. Află, fiică a Mea: atunci când vin la Sfânta Comuniune în inima oamenilor am mâinile pline de haruri şi doresc să le ofer sufletelor, dar acestea nu se uită la Mine, mă lasă singur şi se ocupă de altceva. O, cât sunt de trist că sufletele nu au recunoscut iubirea. Se comportă cu Mine ca şi când aş fi mort” (Jurnal 1385).

Imaginea Chipul divin de pe Giulgiul de la Torino, de pe Voalul de la Manoppello şi în primul rând din Ostia euharistică ne invită pe toţi la rugăciune şi adorare zilnică. Pentru o deplină contemplare a Chipului Domnului Isus – scrie Ioan Paul al II-lea – nu putem ajunge prin forţe proprii, ci numai conduşi de har. Numai experienţa tăcerii şi a rugăciunii formează mediul corespunzător pe care se pot maturiza şi desăvârşi cunoaşterea adevărată, adecvată a acestei tainei exprimată în modul cel mai sublim şi exact de evanghelistul Ioan: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut  din Tatăl plin de har şi de adevăr”. (Ioan, 1,14) (Scrisoare apostolică ”Novo Millennio Ineunte”).

Cardinalul Meisner din Köln după lectura cărţii Chipul divin. Giulgiul de la Manoppello a scris: „ Ceea ce m-a mişcat cel mai mult în această carte este faptul că numita Năframă de la Manoppello se poate suprapune imaginii imprimate pe Giulgiul de la Torino. În timp ce la Torino chipul redă patimile, aici chipul – cum spuneam: se suprapune întocmai cu imaginea la Torino – este redat prin puterea victoriei Pascale. „Dumnezeu trăieşte, Cristos a Înviat!” – acesta este mesajul acestei cărţii, pe care se merită să o citim. Acesta este un frumos dar de început de mileniu... În breviarul meu am o reproducere a Năframei de la Manoppello şi întotdeauna înainte de a începe rugăciunea mă uit în ochii lui Isus. Iar El se uită direct în inima noastră. Isus nu se uită ca un poliţist sau ca un ofiţer ce anchetează, ci privirea Lui ne umple de curaj. Dacă este adevărat că cea mai scurtă cale de a se întâlni a doi oameni este privirea, cu atât mai mult este valabil în timpul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Privirea este cea mai scurtă cale între Dumnezeu şi om. Trebuie să recunosc că pentru înţelegerea acestui adevăr m-a ajutat tocmai întâlnirea cu Năframa de la Manoppello. Când am privit această misterioasă pânză – care este atât de subţire că de departe nici nu poate fi văzută, deoarece pentru a o  zări trebuie să stăm în faţa ei la depărtare de un braţ, pauză m-am simţit extrem de tulburat... Chipul lui Isus de la Manoppello s-a întipărit adânc în sufletul meu”.

Preot M. Piotrowski  TChr